VERONICA

 

Născută într-un sat din sud, în ’91. Mama a decedat acum cîţiva ani. Sora s-a dezis de ea: „ea cu mine nu se împacă bine. Mă obijduieşte. Îmi ia pensia şi compensaţia şi nu vrea să mi-o deie.” Nici de mîncare nu-i dă. Aşa a decis să vină la Chişinău în căutarea unei surse de subzistenţă. Nu avea locuinţă şi locuia pe unde nimerea, pînă a găsit o comunitate de persoane fără adăpost într-o clădire abandonată de la marginea parcului de la Ciocana, care a găzduit-o. „Ei au grijă de mine ca nimeni să nu pună mîna pe mine.” Nu a terminat şcoala pentru că i s-a găsit un anumit retard şi, cu încuviinţarea tatălui, a fost retrasă din şcoală. De atunci, n-a avut parte nici de şcoală, nici de lucru. Sora zicea că o va duce la internat, dar nu a mai dus-o. Păstrează o amintire bună faţă de mama ei: „Mămica îmi cumpăra toate celea: bomboane, sucuri, tot ce vroiam. Şi mă apăra de tăticu să nu mă lovească.” Tatăl a bătut-o în mai multe rînduri. A avut noroc de sora ei, de mai multe ori, pentru că a salvat-o din mîinile lui. De atunci, de la acele lovituri, o ameţeşte uneori capul şi cade. Apelează din cînd în cînd la Salvare. A dormit la rece, pe ciment şi s-a îmbolnăvit de pneumonie. Au chemat ambulanţa şi au dus-o la Costiujeni. O dor şi acum plămînii. De la răceală.

Şi-a căutat buletinul de identitate înainte de a veni la Chişinău, dar nu l-a mai găsit. La fel şi poliţa de asigurare. Sora le-ar fi ascuns pe undeva.

Acum zice că se descurcă binişor. „Găseşte de mîncare, ţigări şi aduce totul aici.” Strînge şi vinde butelii de sticlă şi de masă plastică. 5 bani sticla. Aşa îşi face de un ban. Totuşi, e satisfăcută. Aici nu o obijduieşte nimeni. Bea, dar nu prea mult. Părinţii originali ţineau la ea. Al doilea tată „s-a băgat în familia noastră”. Are un frate peste hotare. „S-a dus să facă bani.” Sora l-a căutat prin emisiunea „Jdi Menea”[1], dar nu l-a mai găsit.

 

 

 

[1] „Aşteaptă-mă” – un talk show de succes la un canal TV rusesc.