VEACESLAV

 

Domnul Veaceslav citea dintr-o carte deoparte, trăgînd periodic cu ochiul (şi poate cu urechea) spre noi. Invitaţia mea de a-şi împărtăşi povestea vieţii o primeşte fără ezitare. Pentru început îmi povesteşte beleaua prin care şi-a pierdut apartamentul şi a ajuns „fără adăpost”. În 1998, un cumnat îi cere un împrumut, îi propune o afacere, are încredere în el şi iată... «У меня всё было в квартире: аппаратура, мебель румынская...» [1]. Pierde totul, peste noapte. La sfîrşitul anilor 1990, îşi frînge umărul într-un accident. Din acel moment, doar mila prietenilor – şi acum acest Centru-adăpost – îl mai salvează de la pierzanie.

În epoca sovietică, a trăit ca toată lumea: s-a născut la Chişinău în 1947, tot aici îşi face şi studiile, stă în rînd pentru apartament, pe care îl primeşte destul de repede, în trei ani. Lucrează în miliţie vreo 10 ani, şef la vama din aeroport, apoi ca sectorist. Soţia a lucrat în organele Ministerului de interne, la secţia pentru minori, în aşa-numita «Детская комната»[2]. Ei şi mai repede i-a venit rîndul la apartament, în mai puţin de jumătate de an. A trăit bine, doar că «не сложилось в под конец»[3]...

Cu sora e încă în relaţii bune, dar ea nu ştie ce i s-a întîmplat, n-a vrut să-i spună. De ce să-i facă sînge rău? Şi soţia, dacă ar afla, ar zbura îndată să-l viziteze, deşi au divorţat de multă vreme.

În Centrul pentru persoane fără adăpost e bine, sînt oameni cumsecade pe aici, doar că mediul e cam... stau laolaltă cu „boschetari adevăraţi”, («действительно бомжи»). Dar pînă la urmă asta sînt cu toţii: nişte boschetari – mă asigură resemnat domnul Veaceslav. Şi Gheorghe Grîu (actorul) a trecut pe aici...

În azilul de bătrîni i-ar fi greu să ajungă fără relaţii, dar speră să-şi poată perfecta actele cît de repede şi să fie acceptat, pînă la urmă... Este optimist.

 

 

 

[1] Am avut totul în apartament: aparataj, mobilă romînească...

 

[2] „Camera pentru copii”.

 

[3] Nu s-au aşezat lucrurile pînă la urmă...